Cele 5 de la #acinceaputere am scris astăzi despre Body Shaming, un subiect pe care l-am mai abordat fiecare dintre noi, în ultimii ani, în postări individuale în social media.

Body Shaming, ca și termen, a fost definit în anul 1996 (conform www.merriam-webster.com), dar există, în forme variate, de când oamenii au început să se plictisească foarte mult, atât de mult, încât să aibă timp să comenteze cum arată și cum se îmbracă alții. Pentru că nu cred că body shaming-ul are legătură cu diferențele de clase sociale, de potențe financiare și așa mai departe, ci mai degrabă cu un nivel mai scăzut de empatie și o perpetuare a unor lucruri auzite în familie și în societate.

Eu in copilarie, cca 1978, la Casa Pionierilor din Campina, in costum de charleston, in maioul mamei si cu lantul mamei in talie

Pe plan personal, am avut parte de body shaming în copilărie: am fost o fată plinuță și dacă la început nu aveam nicio problemă cu asta, în școala primară și gimnaziu mi s-a spus “grasă” de foarte multe ori. Purtam și ochelari, așa că am fost numită și “Grasă, aragaz cu patru ochiuri”. Am făcut pierdute vreo 3 perechi de ochelari și apoi mergeam cu ei la școală și nu îi mai purtam, ca “să rezov” măcar una dintre “probleme”. La noi în casă au fost niște ani în care primeam mai puține dulciuri (dar aveam grijă și mâncam deserturi prin vecini sau pe ascuns, din banii de buzunar, țuști la cofetărie).

În anii ’70 și “80 de început așa se rezolvau problemele. Ai mei nu m-au certat că mi-am uitat ochelarii, nu au știut atunci de ce “i-am uitat”, acasă purtam ochelarii cei noi. Apoi, în vacanța dintre clasa a VI-a și a VII-a m-am înălțat foarte mult și am slăbit brusc și de atunci am rămas cam la aceeași greutate, cu mici sau medii oscilații de greutate.

Apoi mai aveam o colegă de școală, cu un an mai mare decât mine, căreia i se zicea Olive, pentru că era prea slabă. Cu mintea mea de copil nu înțelegeam: dacă ești prea grasă, nu e bine, dacă ești prea slabă, iarăși nu e bine.

Sper că “Olive” a înțeles și ea, la un moment dat, să se iubească și să nu îi mai pese de ce zic alții despre cum arată.

Privind retrospectiv acum, citind mult despre subiect și trăind toți anii ăștia de transformări, și mai ales era internetului, un singur lucru e clar: mereu vor exista oameni care vor face body shaming, dar din fericire, există tot mai multe voci care ripostează și care spun clar: mă iubesc așa cum sunt; nu îmi pasă ce crezi despre cum arăt sau cum mă îmbrac. Iar asta este un lucru extraordinar.

Colette

Vedeți voi, femei care să ne inspire au existat tot timpul, de la scriitoarea franceză George Sand (Aurore Dupin), care a scandalizat Parisul în plin secol 19, când a început să poarte costume bărbătești; sau Colette, care a inspirat generații întregi de femei franceze cu libertinajul său (în melanj cu eroismul și demnitatea de care a dat dovadă în timpul WWII).

Apoi vine una dintre eroinele mele preferate, Tina Turner, care a ales să poarte în concertele sale rochii sau fuste minuscule. În ultimul său turneu din 2009 (la vârsta de 70 de ani), Miss Turner a purtat o superbă rochie scurtă, roșie și un outfit cu colanți 3/4.

Primele amintiri din copilărie, cu mama, sunt cu ea în rochii mini. Așa mergea îmbrăcată la școală și la fel ca ea, mii de alte profesoare. Nu îmi amintesc să fi comentat cineva. Mergeam pe stradă și toate femeile purtau rochii scurte – slabe, mai plinuțe. Nu cred că am auzit vreun comentariu malițios. Așa era moda, da, și pentru asta trebuie să îi mulțumim legendarei Mary Quant, care a creat moda mini în anii ’60 și la finele lor a promovat intensiv pantalonii scurți, adoptați instant de moda străzii. Poate că anii ’60 au fost cei mai “blânzi” la capitolul body shaming.  Sau cel puțin asta vrea să creadă copilul optimist din mine.

Mama in sala de clasa, cca 1977

Mary Quant

În vara aceasta mi-am creat și eu contul de Tik Tok și navighez zilnic, ca să țin pasul cu prezentul. Am descoperit acolo multe voci feminine care taxează body shamingul și o fac sub diverse forme – de la feminism clasic și până la ironie. Sunt tinere de 16, 18, 20 + și mă bucur că au mulți urmăritori care comentează pertinent. Mă bucur că inspiră alte tinere să se iubească așa cum sunt, și mai ales cine sunt. Pentru că asta este cheia: dacă știi cine ești, nu mai contează părerea nimănui.

You’re simply the best, vorba Tinei Turner.

https://www.youtube.com/watch?v=GC5E8ie2pdM

Imaginea din deschidere este cu un mic album cu o parte din sculpturile artistei realiste franceze Niki de Saint Phalle (26/10/1930-21/05/2002). Este artista care a adus un omagiu femeilor cu forme diferite și în special celor supraponderale, prin seria sa de Nanas, care pot fi admirate în mai multe muzee din lume sau în parcuri publice.

Niki de Saint Phalle

Vă invit să citiți și articolele scrise de colegele mele, Ana Bîtu, Cristina Stănciulescu, Diana Cosmin și Mara Coman.

Scriu aici câteva teasere de la fiecare: De la Ana am ales titlul, pentru că materialul vă va ține cu sufletul la gură, de la prima propoziție și până la ultima:  “Body-shamingul – unealtă de educat copiii”. E un text răvășitor.

De la Cristina am ales: “ Body shaming? Body shaming my ass… cei care critică felul în care arată cineva nu-l motivează pe respectivul să arate mai bine. Mulți cad în partea opusă: mănâncă mai mult, se neglijează mai mult, fac depresie. Ajutorul nu vine din punerea la zid, ci din model personal… Decența, ziceam, că și critica are decența ei…”

De la Diana: „ Învățăm de mici toate lucrurile care nu sunt <<în regulă>> la noi și le transformăm, pe tăcute, în povestea noastră…Ulterior, toți cei care vor să ne rănească știu exact unde să atace, fiindcă nesiguranțele se transformă într-o țesătură grea pe care o purtăm peste noi tot timpul și care ne cocoșează…”

Mara: „Orice corp este doar un corp, indiferent de formă, vârstă sau gen. E cel care ne duce la plimbare, la alergat, la dans. Cel care simte și mângâierea, și durerea. Fiecare trup este unic. Nu există două identice…”

Suntem #acinceaputere, 5 femei care ne cunoaștem de niște ani, care împărțim multe amintiri personale și profesionale de dinainte de pandemie, care ne-am adunat sub parasolarul A Cincea Putere în timpul carantinei (în primăvara lui 2020) și scriem de atunci, din unghiuri diferite și foarte persoanale, pe un subiect ales, fiecare pe blogul său. Astăzi am scris despre body shaming, care încă există în anul 2022 dar care sper să dispară în acest secol și să rămână doar o pată rușinoasă în istoria omenirii.

Surse foto: www.vogue.com, www.clairemcalpine.com, www.imageamplified.com, Pinterest, tinaturnerblog.com, thedailyguardian.