Tata, fotografiat in fata unui corp de bibliotca de acasa

La finalul lunii august am citit un material scris de Mihnea Rudoiu, in newsletterul pe care il primesc zilnic de la Republica. Titlul “De ce nu mai vezi biblioteci in casele romanilor” mi-a atras atentia imediat si apoi am citit statisticile prezentate de autor: barometrul de consum cultural arata ca in anul 2018, 69% dintre romani nu au citit nici macar o carte. Piata cartii din Germania se ridica la 9 miliarde de Euro anual, cea din Italia, la 2 miliarde, in Ungaria, la 140 de milioane iar in Slovenia (cu doar 2 milioane de locuitori), la 75 de milioane. Raportate la numarul de locuitori, daca un german cheltuie pe an 66 de Euro sau un bulgar, 8,5 Euro, un roman va plati doar 3 Euro, adica aproape 15 Lei pe an pentru achizitia unei carti.

Am dezbatut subiectul impreuna cu coechipierele #acinceaputere, Ana Bitu, Cristina Stanciulescu, Diana Cosmin  si Mara Coman si ne-am hotarat sa scriem despre #putereacartii si despre cat de importante sunt cartile in viata noastra.

Le-am obisnuit deja cu povestile despre familia mea cea venita din toate zarile.

mamaie, tata, mama, bunica Elena si cu mine foarte mica

Daca ar fi sa sortez toate amintirile mele despre parintii Geta si Dan, bunicii Elena, Erna si Pinchas sau mamaie Valeria, cele mai multe cu mama si cu tata sunt legate de carti.

Majoritatea sunt foarte amuzante si desprinse de-a dreptul din vremuri suprarealiste.

mama si tata in ziua casatoriei

Imaginati-va doi profesori nebuni (unul de romana-franceza-balet si dans & drama creativa si unul de franceza-romana-filatelie) care isi cheltuie toti banii pe carti, pantofi (mama) si timbre.

De multe ori se intampla sa ajunga seara acasa, fericiti, cu aceeasi carte cumparata. Mama avea o sursa la o librarie aproape de piata iar tata avea o “pila” la o librarie pe strada principala din orasul Campina, in care am trait pana la varsta de 16 ani si jumatate.

Ce faceeau cu dublurile de carti? Le dadeau cadou prietenilor sau elevilor. Am un flash cu doua teancuri de astfel de carti descoperite inainte de a emigra si cum mama si-a chemat prietenii si fostii elevi, sa si aleaga.

Cand am primit aprobarea sa emigram, pentru ca aveam dreptul dar la o lada de 60 de kg cu bunuri personale, am facut cateva drumuri bune pana la Ploiesti impreuna cu mama ca sa expediem in avans, prin posta,  din cartile la care mama nu putea renunta. Suntem o familie care a lasat  tot, practic, a inchis usa casei si a dat cadou tot ce era in ea, mai putin 60 de kg. de haine si albume de fotografii. Dar cartile le-am legat frumos cu sfoara si le-am expediat catre prietenii nostri din Israel. Mama nu avea carnet. Mergeam ori cu Irta, ori cu trenul, cu cate o sacosa de carti. Imi imaginez la ce se gandea mama atunci cand selecta cate un “lot” nou si apoi in timp ce mergeam spre statia de tren sau de autobuz.

Iar amintirea asta ma duce cu gandul la o intamplare chiar simpatica, un nou episod cu multe carti. In vara lui 1980 (aveam aproape 8 ani), mama si tata au plecat in singura lor vacanta impreuna in “Vest”, la invitatia unor prieteni filatelisti din Anglia.

Pun aici aceasta poveste, pentru ca am scris-o acum ceva vreme pe blog, intr-un material despre tata.

Mama si tata in Paris, final de august 1980

…Era in iulie-septembrie 1980 (parca). Au plecat atunci sa isi viziteze prietenii din Germania de Vest (emigrati din Romania), prietenii din Anglia (pe care ii cunoscusera prin corespondenta, avand aceeasi pasiune, filatelia), pe rudele indepartate din Paris ale mamei si pe Suzanne si Loulu, un cuplu simpatic din Elvetia. Cand au plecat ai mei in vacanta, disparuse ciocolata din alimentare. Cat au lipsit ei, a plecat si toata mancarea la export, si ei au aflat cu stupoare cand au ajuns la vama de la Curtici si un fost elev de-al lor i-a recunoscut si i-a lasat sa ii dea un telefon lui mamaie si sa o anunte ca au intrat in tara. Politistul i-a intrebat: “Si, ati adus conserve?” Ai mei au fost mirati de intrebare. Raspunde mamaie la telefon si primul lucru pe care ii intreaba:”Ati adus mancare?” Nu, mama si tata aveau geamantanele pline de carti si de batoane de ciocolata elvetiana. Intregul material este aici: http://noemimeilman.com/the-books-stylist/

Nu exagerez. Au adus atunci multe carti, beletristica si biografii care nu fusesera traduse in Romania si reviste: Vogue si Paris Match.

Cred ca biblioteca familiei este piesa de rezistenta a amintirilor mele.

Prima carte de care imi amintesc este “Povestile contesei de Segur”, citita pe la varsta de 6 ani. Si apoi, nu stiu cum am facut saltul in clasa a III-a, cand mi-am petrecut o mare parte din primavara in casa, mai intai cu pojar si apoi cu Oreion. Am devorat atunci Alexandre Dumas – “Cei Trei muschetari” si “Dupa 20 de ani” si Vicontele de Bragelonne. Apoi a fost “Insula misterioasa” a lui Jules Verne si toate celelalte carti ale acestui scriitor savant. Au urmat Misterele Parisului (Eugene Sue) si Forsythe Saga (a lui John Galsworthy) si nu stiu cum am ajuns la Tolstoi si apoi la cartile politiste (descoperite in clasa a VII-a). Citeam “3 apartamente in Manhattan” a lui Georges Simenon in decembrie 1985, cand a murit Opapa.

cu Opapa

Apoi am citit multe carti ale lui Jane Austen si Cella Serghi si apoi de Somerset Maugham si am visat sa lucrez intr-o ambasada, ceea ce s-a si intamplat, vreo 7-8  ani mai tarziu.

Apoi a murit tatal meu (in 1987) si am inceput sa citesc multa poezie si proza americana contemporana. Clasele a XI-a si a XII-a le-am facut in Israel si acolo i-am descoperit pe Amos Oz si pe David Grossman, dar si pe Arthur Miller (piesa “All my sons” a fost unul dintre subiectele mele de bacalaureat).

In studentie a fost mult Eliade si Mihail Sebastian si Milan Kundera; si multe biografii si autobiografii.

Am carti necitite, carti citite si preferate, la care ma intorc uneori. Am caietul de conspecte in care imi notez mici recenzii de carte sau lucruri noi pe care le descopar acolo. Am citit carti care imi doream sa nu se mai termine, asa cum am abandonat carti si le-am reluat ani mai tarziu.

Cea mai placuta activitate era cand vorbeam despre o carte citita, impreuna cu parintii mei, cu bunicul si cu mamaie. Ai mei ma incurajau sa povestesc, si nu ca sa ma controleze, ci ca sa ma ajute sa ma exprim mai usor. Cred ca pana la varsta de 21 de ani am citit cel mai mult. Si dragostea pentru carti este unul dintre cele mai frumoase daruri primite de la familia mea.

Cititul este pentru mine ca mersul la o sedinta de terapie. Cand prind un weekend mai liber, citesc. In vacante, sa citesc sub umbrela, la malul marii, timp de o saptamana imi incarca bateriile pentru un an.

Pentru ca din 1993 am devenit o nomada a apartamentelor, am luat cu mine inapoi in Romania o parte din cartile adorate in adolescenta. Mama, de cate ori vine in vizita, isi umple geamantul cu carti. Citeste in limba romana cu aceeasi placere ca pana in 1989, la fel si Dan, partenerul sau de viata din anul 1991.

Cel mai mult imi place atunci cand mama ma roaga sa ii cumpar cate o carte si o citesc eu inainte. Uneori mai apar celebrele “dubluri”, dar le ador, pentru ca imi amintesc de “Biblioteca de la Campina”.

Am citit si carti in format electronic. Prima a fost chiar “Cimitirul”, scrisa de Adrian Telespan. Am avut onoarea sa o citesc inainte de a fi publicata. Dar apoi am cumparat si cartea.

Nu am scris acest eseu ca sa ma laud cu bibliografia copilariei si a adolescentei mele, ci mai degraba ca pe un exercitiu de memorie. Daca nu erau cartile, nu eram eu, cea de acum.

Si ma bucur ca, pe langa toate aventurile si personajele cu trairile lor, si descrierile, si bucuria si tristetea si melancolia si umorul lor, cartile mi-au oferit acele momente asociate cu locurile in care am trait si mai ales cu minunata mea familie.

Stiati ca toti cainii nostri au mancat carti? De la caniche-ul imperial Ulise (primul meu caine – aveam 9 ani – si pana la Lucky (lupul belgian al mamei, cel mai mare cititor) si la Miami, mezina mea, care a adorat albumul aniversar Dior?

Am folosit foarte des verbul “a citi” in acest material. E pretios. E cunoastere. E aventura.

Ma gandesc la persoanele nevazatoare, care citesc in braille. Sunt eroii mei. Si recunosc ca cea mai mare teama a mea este ca nu o sa mai vad bine peste cativa ani si nu voi mai putea citi tot ce mi-am propus, pana la finalul drumului meu. Este una dintre putinele mele frici.

Eu nu vreau sa dispara bibliotecile. Pentru ca asa dispar povestile. Si daca dispar povestile nu mai ramane nimic…nici macar un grafic facut de un statistician.

Mama mi- amintit de “Joia dulce” a lui John Steinbeck. Este cartea ei preferata si la mine e in top 3 carti pe care le-as reciti cu placere, de fiecare data.

Va invit sa cititi povestile despre #putereacartii scrise de Ana, Cristina, Diana si Mara, in cadrul grupului nostru, #acinceaputere.

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stanciulescu, Ana Bitu, Diana Cosmin, Mara Coman si Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci cand lumea e stransa cu usa de cate un subiect care devine fierbinte ca un cartof. #AcinceaPurere este despre bun simt, cinste, caracter, cultura si demnitatea care ar trebui sa existe in oameni si care, atunci cand lipsesc declanseaza vocile acestei „platforme” editoriale.
Pentru ca #ACinceaPutere este un senzor social.

Sa fim bine.