Luna aceasta scriem la #acinceaputere despre non umanii noștri.

I-am zis Cristinei Stănciulescu în glumă că ea ne-a ales special în acest grup, pe criteriul și mame de câini și pisici. Ea o are pe Pisi, Ana are și ea un pisic și doi căței adorabili, Rita iubita și Lola Creola, Diana îl are pe Charlie și Mara, pe Pisica Albă și Pisica Roz.

Iar eu sunt și mama lui Miami, Clint și Shlomo.

Aproape toate întâlnirile noastre se întâmplă pe Zoom și invariabil apare în cadru câte unul dintre non umanii noștri.

Așa ne-am hotărât să scriem aceste articole, undeva imediat după luna februarie cea cu multe inimi; la începutul lui martie, luna în care aproape toată lumea își amintește de cât de minunate sunt femeile.

Mă bucur că scriem în prag de 8 martie, Ziua Internațională a Femeilor dar și a mamelor, pentru că de ani de zile promovez și ideea de mamă de non uman, de “mamă” care își ocrotește prietenii mai tineri și așa mai departe.

Am mai scris despre non umanii mei dragi în repetate rânduri. Chiar anul trecut a apărut un material în ediția print Alist Magazine, sub forma unei scrisori adresata lor, și un interviu luat de Diana Cosmin într-un dintre edițiile Haute Culture.

Astăzi voi scrie despre lecțiile de empatie pe care dragii mei le pot preda oricând unor oameni. Înainte de toate, să îi mai prezint o dată:

Clint, născut undeva la final de octombrie (îl aniversăm odată cu Shlomo, pe 28 octombrie). Găsit pe stradă chiar de Crăciunul 2012. Era mic, vesel și i se citea bunătatea din priviri.

Shlomo, teckeul lipicios care a devenit fratele lui Clint în ianuarie 2013.

Miami, mezina, născută în 17 octombrie 2018, a intrat în familia noastră când avea în jur de două luni și jumătate, tot de Crăciun. Într-un timp foarte scurt s-a autoproclamat “șefa” haitei.

Ce mi se pare simpatic este că, deși nu a fost nimic programat, non umanii mei sunt asortați cromatic: au nuanțe de maro, beige și alb.

Și acum, lecțiile de empatie:

Iubirea necondiționată. Non umanii mei mă iubesc. Mult. Sunt “umbrele” mele. Oriunde merg prin casă, vin după mine. Și la baie, desigur, dar asta se pare că fac toți non umanii.

Cel mai mult mă impresionează atunci când îi surprind uitându-se la mine. Foarte des, atunci când stau la masă și lucrez la laptop și îmi ridic privirea, îl observ pe Clint uitându-se la mine. Sau pe Shlomo. Sau pe Miami. Mă topesc, de fiecare dată și mă ridic și îi iau la pupat pe toți.

Lui Clint îi mai place să vină în timp ce lucrez și să pună capul pe spătarul scaunului. E momentul în care trebuie să iau o pauză și să îl mângâi.

Acum câteva seri am adormit pe canapea, cu capul pe el. M-am trezit pe la 3 dimineața și efectiv nu s-a mișcat. Cred că ar fi rămas în aceeași poziție și daca m-aș fi trezit la 8. M-a impresionat profund.

Când se întâmplă să nu mă simt bine, vin toți la mine. Fie că sunt pe canapea sau în pat, vin pe rând, ca și când s-au vorbit între ei înainte.

Atunci când gătesc, Clint stă cu mine în bucătărie. Are acea postură a câinilor din tablourile renascentiste. Shlomo vine la mine în brațe și se uită fix & duios, semnul lui de iubire supremă.

Iar Miami, agitată de fel și extrem de pupăcioasă, nu se lasă până când nu o bag în seamă, oricât de ocupată sunt în acel moment.

În weekend obișnuiesc să mă trezesc mai tărziu. Dragii mei copii non umani mă așteaptă cuminți până când sunt gata să îi scot la plimbare. La fel cum mă așteaptă și când merg la culcare. De multe ori lucrez până la 2,3 dimineața. Ei dorm pe canapea. În momentul în care închid laptopul și sting veiozele din salon, ei știu că e semnalul de mers la culcare. Până când vin de la duș, fiecare e la locul lui de somn. Sunt adorabili. Le zic în glumă: sunteți suita mea.

Grija pentru Avi, fiul meu.

Când merge Avi la culcare, Clint se așează în dreptul ușii lui. Rămâne acolo până când mă pregătesc eu de culcare și vine la locul lui, pe perna mare de lângă patul meu.

Când am câte o dispută cu Avi și ridic tonul, toți trei participă atenți și încep să mă latre, spre satisfacția lui Avi, desigur.

Când vine Avi de la școală, aud când deschide poarta și se postează la ușa ca să îl aștepte.

Grija pe care și-o poartă unul altuia.

De câte ori visează urât unul dintre ei, ceilalți doi se ridică, oriunde sunt în acel moment și vin să îl consoleze.

De câte ori merg la veterinar cu unul dintre ei, ceilalți doi sunt agitați. Cum intrăm în casă, vin la el/ea să verifice dacă e totul OK.

Atunci când s-a întâmplat ca unul dintre ei să rămână peste noapte la clinica veterinară, ceilalți doi au fost apatici, aproape că nu s-au atins de mâncare. Iar momentul întoarcerii acasă a fost de fiecare dată sărbătorit cu multe lătraturi de bucurie.

Am mai observat, și asta s-a întâmplat în repetate rânduri, că atunci când unul dintre ei nu se simte foarte bine, ceilalți îi cedează rândul la bolul de apă. Mi se pare extraordinar.

Cei mai fericiți sunt atunci când mă așez să mă uit la un film sau la un serial. Avem locurile noastre. Avi râde pentru că e tare greu să împarți locul de pe canapea unde doarme Clint de obicei. Dar până la urmă  cedează fiecare câte puțin. Important este să fie cu noi. Să fim împreună.

Pentru că da, câinii ăștia sunt cu mine de 12 ani și 3 luni, respectiv 6 ani și 3 luni și pot spune că au fost alături de mine în momente mai bune sau mai puțin bune. Iar faptul că îi am, că le sunt și lor mamă, e o responsabilitate imensă împletită cu multă iubire.

Vă mulțumesc, dragii mei Miami, Clint și Shlomo. Sunteți mărțișoarele mele iubite și simpatice.

Vă invit să citiți și materialele scrise de Ana Bîtu, Cristina Stănciulescu, Diana Cosmin și Mara Coman.

Și dacă aveți de gând să vă luați un non uman, vă încurajez să adoptați. Chiar dacă vă doriți un câine sau o pisică de rasă, verificați într-un adăpost particular sau de stat. Din păcate sunt pline de non umani abandonați.

Surse foto: Vali Mirea pentru https://www.hauteculturemag.ro, ediția print, Alex Gâlmeanu.