Am pierdut de curand o prietena minunata, pe Iris Pavel (21 septembrie 1993 – 14 ianuarie 2013), nascuta din tata terrier si mama pincher. Am primit-o in dar de la mama, de ziua mea, in decembrie 1993. Avea pe atunci doar trei luni. Iris a fost alaturi de mine aproape 20 de ani,

un caine minunat.

Calatoriile lui Iris.
Nu ii placea sa mearga cu masina, plangea pe toata durata drumului, asa ca a prins doar vreo patru iesiri la Marea Neagra, vara. Intr-un an a si muscat o domnisoara corpolenta care, chiar daca a fost avertizata sa nu se apropie cu nasul de fata ei, a riscat si…a fost compostata bine.

“Victimele” lui Iris.
Din cauza unui defect cauzat de o lovitura, Iris vedea obiectele foarte mari. La fel si nasurile. Eu am fost prima muscata, a urmat mama, un body-guard de la El-Al (l-a muscat de buza) care se casatorea peste o saptamana si i-am dat in scris logodnicei ca muscatura este de origine canina si nu umana…si a mai fost o stewardesa dragutza de la Tarom, intr-o calatorie din Tel Aviv spre Bucuresti. Am avut mari peripetii atunci, Iris scapase la un moment dat din cusca de voiaj si a alergat ca o naluca pe tot culoarul terminalului, fiind prinsa intr-un final de o echipa intreaga de muncitori romani (martie 1999).
Orice vizita la veterinar era o adevarata desfasurare de forte in cabinetul Canin Azzuro (in spate la Mario Plaza). Trebuiau sa o tina 3-4 veterinari pentru vaccin, manichiura si alte controale de rutina. Numai pe Bianca Maxim o accepta cat de cat. Cat despre tuns, Domnul Blaga, stilistul ei, a clacat la un moment dat, urla Iris a mea, era o Callas canina.
Preferatii lui Iris erau cateii maidanezi originali, cei maro. Cainii de rasa erau dispretuiti si muscati cu ferocitate.

O escapada cu peripetii
Iarna lui 1996. Intre Craciun si Revelion. Locuiam pe atunci in Cazzavillan si am iesit prin nametii din curte, la joaca cu pisicile. O fractiune de secunda, un vecin foarte pensionar a deschis poarta si Iris a mea a zbughit-o in strada, ca sa se alature unui alai de nunta caineasca. Am rupt-o la fuga prin zapada inalta si nu a fost chip sa o prind, gasca se misca cu o viteza supersonica. Am cautat-o prin Cismigiu, prin Parcul Cazzavillan, nici urma de ea. Am oferit o recompensa grasa pustilor din cartier si dupa cateva ore de cautari Madame Iris a fost gasita. Cred ca era 5 dupa amiaza, era deja intuneric afara, ningea ca in povesti iar Iris era obosita, plina de zurgalai de gheata si zapada la picioare si foarte vesela. Dupa acest episod nu a mai fugit niciodata de langa mine.

Prietenii, matusile si unchii lui Iris
Prima ei prietena a fost Dorina, vecina mea din Cazzavillan. O adora pe Dorina.
Apoi mai este Orly, buna mea prietena, care i-a facut de cateva ori baby sitter. Ii placea, mai ales cand Orly se urca pe role si alergau pe traseul Dacia-Eminescu.

Mignon, prietena si fosta vecina (in Beller) o adora pe Iris, pe care o vizita foarte des (la cafeaua de sambata dimineata).
Matusa Mirela a petrecut aproape trei luni la noi, in primavara lui 2009 si in fiecare dimineata ieseau la plimbare si la piata, gatite elegant.
Matusa Oana (Ulmeanu) si unchiul Robert (Ratiu) i-au facut baby sitter intr-o seara de octombrie a lui 2009 si s-au distrat de minune.
Matusile Miruna (Micsan) si Radiana (Bratu) au petrecut cateva weekenduri de vara la noi (eu eram la mare, cu un proiect) si aveau un ritual foarte chic, sa isi bea cafeaua in curtea cu banci si copaci a blocului, in timp ce Iris isi facea gimnastica de dimineata.
Matusa Ioana Dumitrescu, care la ultima mea aniversare a desenat o caricatura in care a inclus-o si pe Iris, evident.
Unchii Tiberiu Capudean si Andrew de Poidevin, vecinii nostri, care au botezat-o Roro.
Doina, menajera mea de peste 12 ani a iubit-o extraordinar de mult pe Iris. A stat cu ea de cate ori am plecat in vacante mai lungi.

Casele lui Iris.
A schimbat multe locuinte si in toate, locul ei preferat era pe fotoliu sau pe canapea. Cel mai mult i-a placut perioada in care lucram deja de acasa (2008 si pana cand nu a mai putut sa urce singura). Dormea in spatele meu, pe fotoliul de la geam. Mi-e dor de serile noastre, cand citeam pana tarziu iar ea dormea fericita, lipita de mine.
Iris m-a insotit in prima locuinta a ei dupa Israel, garsoniera din Italiana, urmata de o perioada la Obor, apoi in Tomas Masaryk, in Luigi Cazzavillan, in garsoniera boema din Dacia 88 si apoi in apartamentul nostru cel cozy din Constantinescu.

Mai jos este o poveste scrisa in urma cu cativa ani, pe cand lucram la revista Tabu. De atunci si pana acum cateva zile acest caine a fost cu mine tot timpul. A schimbat multe locuinte, a fost aici cand am trecut prin momente vesele si cateva triste, a fost parte din viata mea. Povestea ( in versiunea lui Iris). O varianta literara, parte dintr-un proiect initiat atunci de Cristina Bazavan si coordonat de Cristian Lupsa.
http://www.tabu.ro/love-story-iris/

Cei care au caini si pisici inteleg foarte bine golul lasat de un prieten patruped drag, in momentul plecarii. Bine ca avem amintirile, care sunt tare frumoase.

surse foto: arhiva personala