Dacă ar fi să aleg 5 branduri preferate din viața mea de adult, Absolut este unul dintre acestea. Iar unul dintre motivele pentru care brandul suedez se află în această listă selectă este faptul că, pe lângă ad-urile creative și multi premiate, este unul dintre pionierii militantismului pentru diverse cauze, precum drepturile comunității LGBTQIA+, rasism și xenofobie, body positivity, egalitatea de gen sau schimbările climatice. Face asta constant, încă din 1979.

Anul acesta, în luna octombrie, alături de @mozaiqlgbt, Absolut a lansat o întrebare comunității queer – „Cum recunoaștem iubirea?”, iar răspunsurile oferite au dus către un statement universal valabil: #EveryLoveIsLove, manifesto-ul iubirii preferat de mine, în acest moment. Mesajul este dus mai departe și iubirea este sărbătorită în toate formele și culorile sale. Pe http://bettertogether.ro a început o conversație alături de 5 voci din comunitatea MozaiQ.

Alături de Robert Rațiu, Alexander White, Andreea Verde, Diana Sar și Ada Galeș, am onoarea și bucuria de a promova demersul Absolut „Every Love is Love”. Împreună am pornit o conversație despre diversitate, egalitate și iubire. Pe http://bettertogether.ro  au fost adresate întrebări celor 5 voci din comunitatea @mozaiqlgbt despre relații, identitate de gen, self-love, procesul de coming, până în data de 31 decembrie 2021 iar răspunsurile lor vor lua forma unui proiect creativ publicat în luna ianuarie 2022.

Am avut bucuria de a-i lua un interviu Cristinei Săracu, femeie gay, care provine din mediul de business, iar în ultima perioadă și-a asumat o identitate publică mai vizibilă. Mă bucur nespus că există oameni asumați cum e Cristina, pentru că prea multă vreme a fost perpetuat acest “profil” al membrilor comunității LGBTQ+ care “musai” activează în domenii creative, industria de entertainment, ca și când nu ar exista persoane gay medici, consultanți financiari, avocați, politicieni, etc. Ei bine, Cristina este o femeie care dărâmă acest stereotip și vă invit să citiți conversația noastră începută într-o convorbire telefonică ce s-a terminat de parcă ne cunoaștem de multă vreme…poate pentru că amândouă ne-am născut în perioada comunismului și am avut norocul să avem parte de familii iubitoare.

Cristina Saracu in 1986, foto de familie

1. Ești născută la mare, în Medgidia, iar marea înseamnă libertate, posibilități infinite, speranță. Citind despre tine am încercat să îmi conturez imaginea unei femei puternice și perseverente, o activistă care luptă atât pentru drepturi egale pentru toți (și aici specific, pentru comunitatea LGBTQI+) cât și pentru echitate socială și echilibru global.

Cristina Săracu: Dobrogea va fi întotdeauna pentru mine între marile iubiri. Ador marea, dar cu sufletul sunt mai aproape de Deltă și de Dunăre (Medgidia este doar locul în care m-am născut, dar am stat acolo doar câteva luni). Am locuit mulți ani la Tulcea, chiar pe faleză și păstrez amintirea aceea cu Dunărea văzută de la orice fereastră. Mă gândeam atunci cum e să poți călători, să vezi fiecare loc prin care trece Dunărea… Asta, într-o vreme în care nu puteai ieși din țară niciunde.

Mama mea spunea: „a vrea înseamnă a putea”, ei îi datorez forța de a mă ridica și de a merge mai departe atunci când pare că nu mai am nici o șansă.

De la tata am învățat să-mi pese cu adevărat de oameni, tot de la el am înțeles că umorul este esențial, și mai ales autoironia.

Divorțul lor m-a obligat să mă maturizez, să aleg între doi oameni pe care-i iubeam în egală măsură (aveam 10 ani).

Cam de atunci am primele amintiri despre dreptate și nedreptate.

2. Cum a început totul? Care sunt primele tale amintiri de femeie gay? Din discuția telefonică cu tine, am aflat că ai fost studentă în timpul comunismului.

C.S.: Eu am știut dintotdeauna cine sunt, nu exista informație, nu puteam vorbi cu nimeni, dar știam.

În liceu, credeam că m-am îndrăgostit, evident, o iubire secretă.

Ei n-am avut niciodată curajul să-i spun, mă bucuram de timpul petrecut împreună, de tot ce puteam avea fără ca cineva să știe cu adevărat ce simt.

În 1986 m-am mutat la București, în primul an de facultate am locuit la bunici.

Îmi imaginam atunci cum ar fi să pot să-mi trăiesc marea dragoste, să am o familie așa cum o vedeam eu.

Bunicii mei au fost modelul meu de familie, se adorau după mai bine de 40 de ani împreună, era atâta bucurie în fiecare zi între ei. Alegeau întotdeauna să vadă jumătatea plină a paharului, deși viața i-a încercat din belșug.

Cristina Saracu in 1986, final de liceu

3. Care erau sursele tale de informație în acei ani?

C.S.: Am să-ți răspund cu un banc din perioada aceea :

„Cum era carnea în comunism? Nu era, dar era ieftină.”

Cam așa și informația despre comunitate și nu numai, nu se găsea nicăieri.

Literatura, atât cât rămăsese necenzurată, era unica sursă, mai mult intuiam decât știam. Norocul meu a fost cititul, o pasiune de care nu cred că te poți „vindeca” vreodată. Mama a lucrat toată viața într-o bibliotecă – adică aveam Universul în buzunar.

Orice discuție despre sexualitate în general era de neimaginat în aproape toate familiile. Am o amintire amuzantă despre asta: bunicul meu primise o revistă din străinătate cu femei „cam dezbrăcate” (ultra light pentru vremurile de azi), iar bunica mea l-a certat: „vai, să nu vadă copiii așa ceva” – Copiii eram eu și soră-mea, aveam 17-18 ani, aproape de terminarea liceului amândouă.

Cristina Saracu in armata

4. Care este cea mai dragă amintire a ta din acea perioadă cea mai grea pentru comunitatea LGBT?

C.S.: Plimbările în Cișmigiu, prima relație, începută în 1987 (am fost împreună 13 ani), cum dansam în casă, desigur.

Era o stare, o emoție complicat de așternut în cuvinte, un univers personal neștiut, fără a fi simplu deloc, reușeam să ne bucuram mult ȋn fiecare zi.

Nu puteam povesti nimănui, sincer, atunci nici nu aveam curajul să încerc.

5. Cum te-ai simțit în decembrie 1989?

C.S.: Decembrie 1989 m-a prins în anul IV de facultate (pe vremea aia, ingineria la Politehnică se făcea în 5 ani).

Am fugit de acasă la Universitate, am strigat, am văzut oameni murind, dar era atât de multă speranță și noi atât de inconștienți și naivi.

A fost prima dată când am simțit puterea lui „împreună”, era copleșitor, aveam senzația că nimic nu ne poate sta în cale.

M-am dus la facultate și era să mor aiurea – un ofițer a scăpat arma încărcată pe scări, un ofițer dintre cei care erau detașați la instrucția noastră (fetele făceau o zi pe săptămână armată, în facultate, înainte de 89).

Ai sperat atunci că se va schimba ceva pentru comunitatea LGBT din România?

Am sperat că se va schimba totul în România, nu m-am gândit atunci doar la comunitate. Mă gândeam la noi toți, la frigul din case, la învățatul la lumânare, la cozile în frig de la 3 dimineața pentru 2 litri de lapte, la umilință, la tot ce am trăit.

Speram atunci în meritocrație, într-o lume în care legea să fie aplicată egal pentru toți, ȋntr-un sistem politic și administrativ în serviciul cetățeanului, și nu al unor șmecheri.

Dar în 2001, când a fost abrogat infamul articol 200  din Codul Penal?

C.S.: În 2001 am făcut un prim pas incredibil de important, onest, marea majoritate nici nu știam și oricum cuvântul de ordine era în continuare „discreție”.

Le datorăm dezincriminarea celor care au avut curaj în anii ’90 să fondeze primul grup de susținere al comunității (care, mai apoi, a devenit “Accept”): doamnei Vera Cîmpeanu, lui Adrian Coman si Florin Buhuceanu şi multor altora (iertat să-mi fie că nu-i pomenesc pe toți). Și nu în ultimul rând, datorăm momentul din 2001 susținerii din partea corpului diplomatic și a multor expați care ne-au fost alături în acei ani.

In Kogalniceanu zambind

6. Love is Love. Cum explici asta, ca “să lecuiești” un fanatic?

C.S.: Eu nu cred că este vorba despre a „lecui” pe cineva.

Felul în care privim fiecare viața, ce considerăm corect sau nu este o alegere. O alegere care vine din propriul sistem de valori, credințe, percepții, respect față de cei de lângă tine și din înțelegerea libertății și a noțiunilor legate de ce înseamnă un cetățean în raport cu statul.

Abordarea de tip „eu dețin adevărul absolut, cine nu e de acord cu mine este dușmanul meu absolut” – provenind sau nu din zona religiei – este evident o ușă închisă la dialog.

Deci nu se pune problema „să lecuiești”, ci, mai degrabă, să poți comunica pe orice subiect cu oricine, păstrând reciproc o abordare civilizată și având răbdare să-l asculți pe omul din fața ta.

Așa cum am citit despre tine în alte interviuri, diplomația și fermitatea te caracterizează. Există fanatici sau doar persoane neinformate?

C.S.: Eu nu le-aș spune fanatici, mai degrabă sunt oameni care vor să aibă un dialog și oameni care au deja adevărul absolut în buzunar și refuză să poarte un dialog cu oricine le-ar pune sub semnul întrebării acel adevăr (indiferent de temă).

Și ca să răspund: pentru a fi o persoană informată trebuie să VREI, să ai curiozitatea și răbdarea de a asculta până la capăt ce are celălalt de spus, trebuie să ai certitudinea că informația este corectă.

Dialogul este un drum cu dublu sens, deci e nevoie ca fiecare să-l asculte pe celălalt.

Cum îi explici cuiva că drepturi egale nu înseamnă numai dreptul de a iubi o persoană de același sex, ci și de a avea dreptul la un parteneriat civil și tot ce implică acesta – acele drepturi care să protejeze, din punct de vedere legal, cuplul respectiv?

C.S.: Ce nu este, din păcate, explicat clar sunt conceptele juridice care dau în final drepturi și obligații cetățenilor ȋntr-un stat.

Constituția spune clar: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți”.

Familia este un construct juridic (dincolo de sensul general antropologic sau sociologic), în sistemul legislativ românesc există drepturi și obligații care decurg din relația juridică de familie.

Juridic, căsătoria este un contract asumat voluntar de două persoane, iar din acest act juridic curg, de asemenea, drepturi și obligații. Există o confuzie între căsătorie în fața reprezentatului Statului și „cununie” – un eveniment separat de Stat, un ritual (biserica vorbește despre taina cununiei, și nu despre căsătorie). Cununia în biserică nu-ți conferă nici un drept în fața Statului român, exclusiv căsătoria în fața ofițerului de stare civilă îți conferă drepturi și obligații în calitatea ta de cetățean.

Există și au existat cupluri care aleg să se căsătorească doar la starea Civilă, fără a se cununa la biserică.

Ca să nu existe interpretări, în primul rând aș spune clar: discuția noastră este despre dreptul fiecărui cetățean la o formă de recunoaștere juridică a familiei din partea STATULUI (parteneriat civil sau căsătorie). Acum există cetățeni care nu beneficiază de acest drept. Într-un stat european nu ar trebui să existe diferențe între cetățeni.

Cristina si Mihaela

7. Într-un interviu povesteai despre momentul căsătoriei cu Mihaela, în biserica luterană din Islanda, și ce v-a zis preotul: “În biserica mea le deschid ușa tuturor celor care ajung în prag.” Și aici ajung la subiectul educație, mai mult decât toleranță, aș spune solidaritate, înțelegere, acceptare.

C.S.: Islanda are un sistem juridic privind căsătoriile asemănător cu cel din Statele Unite – preotul luteran legal are și atribut de ofițer de stare civilă (se întâmplă în același loc și căsătoria civilă, recunoscută legal de stat, și cununia religioasă – care este un act de credință personal, un ritual).

Preotul luteran ne-a spus la prima noastră discuție că el a învățat un lucru: dacă cineva bate la ușa bisericii, menirea lui este să-i deschidă ușa, să-l asculte și să încerce să-l ajute. Nu scrie niciunde în biblie că ar trebui să-l legitimeze, să corespundă unor criterii, nici măcar nu trebuie să fie luteran. Orice om este binevenit în biserică, oricând dorește să intre. Iisus a spus: ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, nu spune niciunde „iubește-l DACĂ: … e creștin, ateu, alb…”.

Revenind la întrebarea ta – hai să privim cu detașare: dacă eu văd o nedreptate făcută de statul român unui cetățean, despre ce vorbim? Despre a fi eu tolerantă față de cineva căruia i-au fost încălcate drepturile sau despre solidaritatea mea cu acea persoană?

Ne întoarcem la dialog, eu învăț ceva din fiecare discuție cu cineva care nu e de acord cu punctul meu de vedere, e șansa de a avea și o altă perspectivă, e șansa de a-ți pune întrebări. E suficient să vrei și să-ti tratezi cu respect interlocutorul, așa vei găsi calea către dialog.

8. Ce sfaturi i-ai da unei tinere sau unui tânăr care și-a descoperit identitatea și îi e teamă să vobească despre asta, într-o țară homofobă, în care educația de gen este aproape inexistentă?

C.S.: În primul rând, fiecare trebuie să înțeleagă DE CE face pasul de a spune și cui spune; e confortabil cu orice posibile reacții ale persoanei cu care vorbește?

Din păcate, sunt multe situații în care părinții, familia nu acceptă nici măcar un dialog pe un asemenea subiect. Atunci există riscul de a fi obligat să pleci de acasă, deci revin: ești pregătit/ă și pentru varianta cea mai rea?

Contează mult cui spui, ar trebui să ai încredere în persoana cu care vorbești, să te simți în siguranță.

Citesc statisticile urcate de @mozaiqlgbt si realizez cât de încet se schimbă percepțiile, când fiecare zi din viața unei persoane este atât de importantă. Ce ai face dacă ai avea puterea să schimbi ceva acum, pentru membrii comunității LGBTQI+ din România?

C.S.: În primul rând, aș schimba legislația, în al doilea rând, aș comunica coerent în zona de educație și în zona serviciilor medicale specifice. De asemenea, aș susține dialogul cu societatea civilă în orice context. Companiile private încep să aibă proiecte interesante în zona de Diversity & Inclusion, dar şi instituții ale statului au semnat, de exemplu, Carta Diversității. Și, nu în ultimul rând, aș pune punți în interiorul comunității LGBTQIA+, să conteze mai mult ceea ce ne unește, ce putem face împreună.

Surse foto: @cristina.saracu, arhiva personala & @absolut_romania