“Bullying-ul, o condică istorică” era inițial titlul acestui material. Pentru că subiectul ales de #acinceaputere pentru luna februarie, această lună a iubirii internaționale (Valentine’s Day) și naționale (Dragobetele) este bullyingul. Ana, Cristina, Diana, Mara și cu mine am hotărât acum o lună de zile să scriem despre bullying, cel din viața reală și din social media.

Între timp, Ucraina a fost invadată de armata Rusiei chiar de Ziua Iubirii la români, numai din cauză că Vladimir Putin a vrut și… a putut.

Iar asta a făcut ca articolul meu despre bullying să fie și mai greu de redactat, pentru că toată viața mea am evitat să scriu despre momentele în care am fost “bulizată”, cu atât mai mult nu mi-am dorit vreodată să scriu sau să vorbesc despre agresori.

Termenul de bullying este asociat în cele mai multe cazuri cu violențele și umilințele la care sunt supuși copiii și adolescenții – la școală și în social media. În ultimii ani, termenul a fost extins: bullying înseamnă comentariile din social media, indiferent de vârsta agresorului și a celui agresat; și comportamentul violent verbal de la locul de muncă sau de acasă, în familie.

Bullying = violență, agresiune, fie ea verbală sau fizică, atunci când cineva jignește, amenință, intimidează, doar pentru că este mai puternic sau se crede mai puternic.

Întâmplarea face că tocmai în aceste zile grele pentru Ucraina, în care o parte din populație s-a refugiat și cea mai mare parte trăiește sub asediul armatei cotropitoare, citesc împreună cu fiul meu în vârstă de 11 ani și jumătate cartea “Băiatul cu pijamale în dungi” a  scriitorului irlandez John Boyne. Dacă nu ați lecturat cartea sau nu ați văzut încă filmul, acțiunea se petrece în timpul WW2, când lumea a fost terorizată de Adolf Hitler din 1939 și până în primăvara lui 1945 (nepunând la socoteală acțiunile naziste din Germania, începute încă de la finele anilor ’20).

Și cum cartea spune povestea prieteniei dintre fiul în vârstă de 9 ani al comandantului unui lagăr de concentrare și un băiețel evreu, prietenie care se petrece după gardul de sârmă ghimpată, am făcut o incursiune Wikipediană și nu numai în copilăria și adolescența dictatorilor menționați mai sus și a altor persoane care au ajuns să conducă țări impunându-se doar prin teroare.

Adolf Hitler a fost un copil bully și așa a rămas toată viața, până când a realizat că a pierdut războiul și, în demența caracteristică și egoismul feroce, și-a ucis și câinii înainte să se sinucidă. Hitler a avut un singur prieten în copilărie, August Kubizek care a și scris o carte de memorii, “The young Hitler I knew”, genul acela de prietenie în care Hitler era “cel mai deștept”, mai agresiv, cel care avea mereu dreptate; care îș ura colegii, profesorii, pe care i-a învinuit pentru rezultatele lui slabe de la școală. Pentru că Hitler fost un elev mediocru și semidoct. (sursa: www.nzherald.co.nz). Este ireal cum un bully, un mincinos, o persoană care s-a răzbunat pe cei care l-au ajutat, un mediocru din punct de vedere al pregătirii academice și sociale și politice, fără un strop de empatie, a cauzat cel mai sângeros război din istorie, soldat cu aproximativ 85 de milioane de morți, dintre care majoritatea civili. Cum un astfel de nimeni a fost votat de 90% din populație, păsându-i doar de propria persoană și cum a reușit să adune în jurul său un grup de bullies, la fel de dezaxați ca el.

Benito Mussolini, fostul dictator italian și aliat al lui Hitler a fost un alt copil bully. La vârsta de 10 ani și-a înjunghiat un coleg de clasă iar la 14 ani a repetat același act de violență, iar apoi și-a rănit cu un cuțit o iubită din liceu. Liderul bătăușilor, ajuns jurnalist de calitate îndoielnică, și-a adunat frustrările într-o carte și apoi într-un ziar care a reușit să spele pe creier un număr suficient de oameni datorită cărora a ajuns prim ministru.

Violent, fără scrupule, bully.

Joseph Stalin, alt sinistru al istoriei, este cel din cauza căruia tatăl meu, copil fiind, a primit un bobârnac ca să plângă, în ziua în care toate țările comuniste au fost în doliu ziua dar seara s-au dat petreceri pe ascuns, de bucurie că a scăpat lumea de un ucigaș. Nici lui Stalin nu i-a plăcut prea mult să învețe, deși a avut o părere foarte bună despre sine și despre puținele cunoștințe școlare acumulate. A fost un bully în școală, devenit tâlhar iar închisoarea din Siberia i-a inspirat atrocitățile comise mai târziu. S-a lipit de doctrina marxistă pentru că, la fel ca cei de mai sus, a speculat nevoile maselor.

Și Nicolae Ceaușescu a fost un copil bully și cu toane, “care nu râdea niciodată”, conform spuselor unor rude apropiate (pentru apnews.com). La 12 ani a fugit de acasă și, așa cum se știe deja, a furat și a stat în închisoare, până să intre în Partidul Comunist și să își îndeplinească visul: să ajungă la putere, să conducă o țară prin teroare, fără să îi pese de poporul său.

Am căutat mult pe Google despre copilăria lui Vladimir Putin și nu am găsit multă informație, în afară de faptul că a fost un “wily street fighter and scrappy underdog”(www.pbs.org), dar având în vedere că s-a născut în 1952, cu un an înainte să moară Stalin, a învățat la istorie câte ceva despre Tătuca și despre ceilalți dictatori și spre deosebire de ei, s-a ținut de școală. Războiul Rece a durat niște ani iar joaca de-a spionii l-a transformat într-un soi de bully care a profitat din plin de paginile tabloidelor și de gang-ul său de oligarhi care l-au ajutat să rămână la putere până în prezent și să ordone invazia Ucrainei, ignorând o lume întreagă.

Un bully cu toți cei care au îndrăznit să i se împotrivească, activiști, jurnaliști, un bully care a atacat o țară sub un pretext uluitor (“denazificarea Ucrainei”), în contextul în care președintele Ucrainei, Volodymyr Zelensky este evreu iar o parte din familia sa a murit în Holocaust (trei dintre frații unuia dintre bunicii săi au fost uciși în masacrul de la Babi Yar).

Minciuna, exagerarea, manipularea, au fost întotdeauna primele arme folosite de dictatori, foștii bătăuși din școală, cei care s-au impus mereu prin forță, cei lipsiți de prieteni,  dar înconjurați de câțiva dispuși să îi ajute să comită abuzuri greu de reparat.

Așa cum scria Diana Cosmin pe grupul nostru de what’s up, omenirea nu a învățat nimic din istorie și poate că istoria ar trebui să fie predată altfel la școală. Iată, un topic urgent pentru Ministerele Educației din toată lumea: cum le predăm istoria elevilor, astfel încât să învățăm mai bine lecțiile trecutului și ale prezentului și să nu repetam ororile? Cum să învățăm mai mult despre oameni ai păcii și despre cum au reușit să inspire? Cum să învățăm din istoriile personale? Fiecare dintre noi a avut pe cineva din familie care a trecut printr-un război. Iar istoria poate să meargă mai departe și fără bătălii și pierderi umane și suferințe. Istoria poate să fie frumoasă și prin trecerea în revistă a unor evenimente importante din punct de vedere social – Câștigarea unor drepturi datorită activismului susținut – Women March, Drepturile LGBTQI+, Climate Change Agenda, Black Lives Matter, și lista continuă. Istoria trebuie să fie un exemplu că bullying-ul trebuie să înceteze acum.

Acum câteva săptămâni, fiul meu și un prieten de la școală mi-au povestit cum un coleg de clasă împreună cu “grupul” lui le-au luat ghiozdanele și le-au aruncat în mijlocul curții. În altă zi, au repetat figura, de data asta, deșertându-le ghiozdanele în coșul de gunoi. I-am sfătuit să îl ignore, să nu riposteze, pentru că la un moment dat se va plictisi și o să îi lase în pace. Citind mai mult despre bullying zilele astea, mi-am dat seama că am greșit. Un bully nu trebuie ignorat. Dacă ești agresat/ă de un bully, îl raportezi, iei măsuri. Aduni în jurul tău oameni care să te  ajute să îi faci față. Un bully trebuie să înțeleagă că teroarea nu este calea. Fiind lipsit de empatie, dacă nu poate să o învețe, va trebui să trăiască cu asta toată viața, dar fără să mai poată să facă rău nimănui, vreodată.

Revenind la situația dramatică din Ucraina, sper că sancțiunile impuse Rusiei să scurteze acest conflict: SWIFT și Anonymous și tot ce se mai întâmplă zilele astea.

De când războaiele au început să fie transmise în direct (1990, Războiului din Golf), nivelul de empatie crește și asta este foarte bine. Social media ajută, de multe ori, chiar dacă “hate”-ul apare mișel, și scriu asta cu mare tristețe. Zilele astea am citit multe hate comments, dar sunt ca un fel de mică infecție după o operație. O tratezi cu antibiotic și trece. Important este să pleci sănătos acasă. Important este ca acest război să înceteze și lumea să își reia viața în această perioadă în care pandemia nu a trecut încă, doar a trecut în plan secundar.

Aici au scris colegele mele din #acinceaputere, astăzi numită și #putereapacii, Ana Bîtu, Cristina Stănciulescu, Diana Cosmin și Mara Stroe.

Scriem la 10 mâini, din vara lui 2020, pe același subiect, în aceeași zi a lunii. Scriem diferit, și tocmai asta este partea frumoasă a acestui proiect.

No more bullying. No more Wars. And no more bullies!

Surse: www.history.com, www.artspace.com, /i-d.vice.com/, creativetime.org, www.menshealth.com, cele de mai sus