S-a intamplat asa: Sambata, 30 ianuarie, ne-am activat: #acinceaputere pe what’s up: Ana, Cristina, Diana, Mara si cu mine. Atmosfera ca dupa vineri, 29 ianuarie, incendiul de la Matei Bals.
Starea generala, ceva intre “noi suntem bine, dar nu putem sa ne acoperim ochii si sa ne astupam urechile”. Nu, nici nu vrem asta. Toate 5 ne-am trimis urmatorul mesaj pe what’s up, fara sa vorbim intre noi: “ziua cartitei”.
Apoi, dupa un zoom plin de patos (vorba Cristinei, pacat ca nu l-am inregistrat), aveam asternut in fata ochilor un material destul de lung, pentru ca subiectul ales de noi de fapt era sa scriem despre angoasele noastre.
Din 30 ianuarie si pana astazi, cand in sfarsit “montez” toate ideile pe care mi le-am trimis in decursul a 9 zile, s-au intamplat multe. Atat de multe, incat le-am pierdut sirul. Iar materialul tesut in gand in acea zi s-a transformat destul de mult, atat de mult, incat a devenit un sir de concluzii.
- “Ziua cartitei” este de fapt un fundal al intamplarilor personale si “exterioare” care ne afecteaza, de cand a inceput pandemia. Ziua cartitei este in fiecare zi, chiar daca tot ce traim este mai intens ca inainte, pentru ca, pe langa tot ce ni se intampla, fundalul nu se schimba.
- Noi suntem copiii și nepoții unor generații care au tot așteptat: sa treacă razboaiele, sa treacă comunismul, apoi a fost o perioada ceva mai buna aici dar terifianta in alte părți ale globului. Incearca sa cauti zilele in care nu s-a întâmplat ceva rău pe acest pământ, in care nu a murit nimeni, om, animal, pasare…Nu exista o asemenea zi.
- Poate ca ai mai citit astfel de “lamentari”, dar ultimii ani m-au invatat ca anumite teme trebuiesc repetate, pentru ca, daca nu apar des pe tapet, nu le mai acordam importanta: violentele de orice fel, nedreptatile sociale, homofobia, cruzimea asupra animalelor, poluarea, ele se intampla si pe fundalul zilei cartitei in pandemie…
- Angoasele mele au inceput in perioada carantinei. Pana atunci nu am avut timp sa ma gandesc foarte mult la viata mea, din 1972 si pana in 2020. Tot ce mi s-a intamplat pana in martie 2020 a fost pus in diferite sertare ale memoriei si ale sufletului meu: copilaria (cea mai frumoasa perioada a vietii mele), pierderea celor dragi (bunicii, tatal meu), emigrarea in Israel impreuna cu mama mea & animalele noastre de companie, cu terminarea liceului acolo, armata, apoi intoarcerea in Romania, facultate, munca, “the usuals” pe plan personal & deziluziile si iluziile si bucuriile aferente, copilul meu, cainii mei, mama la departare dar aproape cu ajutorul tehnologiei, prietenii mei, locurile in care am locuit, certurile in gand si impacarile (tot in gand) cu diverse si diversi, filme, carti, vacante, proiectele mele creative-colaborative, griji, munca, iar munca. Pana in martie 2020 nu am avut timp sa ma autopsihanalizez pentru ca eram prea obosita sa mai fac si asta. La psiholog nu am mai ajuns de prin 2012, asa ca, involuntar am inceput sa ma gandesc la multe lucruri, si asta se mai intampla cateodata si in prezent. Cea mai mare teama este sa nu pierd pe cineva drag. O alta angoasa este sa nu mi se intample ceva, pentru ca am responsabilitatea copilului si a cainilor, care nu se pot descurca singuri, evident. Si in plus, mai am de rezolvat multe lucruri pe lumea asta. O alta angoasa (si asta este furioasa) este legata de animalele fara stapan din adaposturi sau de pe sosele si din paduri, care au ajuns acolo din vina oamenilor. Astazi vorbeam cu doi prieteni buni despre cat de usor este sa fie difuzate campanii de educare a stapanilor de caini, pe TVR (sa vada toata tara) si alte posturi TV. Cat de usor este pentru prezentatorii de stiri sa vorbeasca mai mult despre acest subiect.
La fel cum nu este incurajata adoptia copiilor abandonati. Cu 5 postere triste si o stire despre un copil gasit intr-o cutie de pantofi nu se va misca nimic intr-o tara in care in fiecare an creste procentul mamelor minore sau femei fara posibilitati materiale nasc fara sa stie ca exista mijloace de contraceptie.
Ma revolt impotriva homofobiei. Oare cati ani vor mai trece pana cand oamenii vor intelege ca egalitatea in drepturi este valabila pentru toti? De ce in unele locuri ale lumii se poate si in unele, nu? Cum sa nu ma afecteze asa ceva?
Ma revolt impotriva violentei de orice fel, impotriva rasismului si sper ca toate aceste angoase sa se termine cat timp voi mai fi in viata, si cat voi mai putea sa dansez de fericire ca s-au terminat.
In timp ce am inceput sa scriu acest text, am ascultat din nou, dupa 8 ani, intregul album “Random Access Memories” al lui Daft Punk. Am realizat ca toate melodiile sunt atat de potrivite cu vremurile pe care le traim in acest “film”, in aceste Zile ale Cartitei. Totodata, aceste melodii sunt atat de necesare.
“I remember touch”, https://www.youtube.com/watch?v=0Gkhol2Q1og&list=PLxws1M2-zjAPNbXeJrH_TTstwSQdm9KZ4&index=7
“The game of Love”, https://www.youtube.com/watch?v=ajGKWk0auOc&list=PLxws1M2-zjAPNbXeJrH_TTstwSQdm9KZ4&index=2
“Motherboard”, https://www.youtube.com/watch?v=wz7YiQdNmZ8
“Beyound”, https://www.youtube.com/watch?v=3T0NqvdUiWI
Pentru ca “Give life back to music”,
https://www.youtube.com/watch?v=IluRBvnYMoY&list=PLxws1M2-zjAPNbXeJrH_TTstwSQdm9KZ4
Si apoi “Lose yourself to dance”.
https://www.youtube.com/watch?v=NF-kLy44Hls&list=PLxws1M2-zjAPNbXeJrH_TTstwSQdm9KZ4&index=6
“Instant crush” (feat. Julian Casablancas) e pe repeat.
https://www.youtube.com/watch?v=a5uQMwRMHcs&list=PLxws1M2-zjAPNbXeJrH_TTstwSQdm9KZ4&index=5
Va invit sa va amintiti de o zi frumoasa din viata voastra, cea mai frumoasa de pana cum. Amintiti-va de ea cand va viziteaza angoasele. Ia vedeti, poate va ajuta. Incercati si cu Daft Punk, poate va ajuta. Si ganditi-va si la problemele sociale din jurul nostru. Ele nu dispar fara angoasele si fara actiunile noastre (pasnice, vorba lui Nipun Mehta).
Si apoi va invit sa cititi ce au scris Ana Bitu, Cristina Stanciulescu, Diana Cosmin si Mara Coman.
#acinceaputere, #ziuacartitei #pandemicfatigue
Surse foto: Soundclud, www.cinemagia.ro pentru afisul filmului “Ziua cartitei” din 1993, arhiva personala
NO COMMENT