Astazi se implinesc 106 de ani de la nasterea bunicului meu, Pincas Meilman. A fost singurul bunic pe care l-am prins in viata (tatal tatalui meu a murit atunci cand tata avea 14 ani) si am mai scris despre el, pe blogul Cristinei Bazavan si pe blogul meu – a fost un om minunat, pe care din pacate l-am apreciat dupa ce “a plecat’, in iarna lui 1985.

Anul acesta am luat decizia de a-mi schimba numele de familie, o adevarata procedura Rocambolesca in Romania. Da, m-am nascut Pavel, dupa casatorie am devenit Revnic, apoi am divortat si, cum am asteptat adoptia fiului meu, lucrurile s-au asezat bine in sertarele creierului meu si am luat decizia ca, odata cu schimbarea actelor lui Avi, sa adopt si numele de fata al mamei, adica numele bunicului meu: Meilman.

In curand blogul meu va avea o noua infatisare si am introdus acolo un capitol despre familia mea, unde voi urca din cand in cand fotografii de familie si povesti spuse de mama sau scrise din amintirile mele. Cred ca fiecare familie ar trebui sa aiba, in afara “arborelui” construit de generatii, si povestile sale. Chiar daca de multe ori ne intalnim in viata cu povesti similare cu ale noastre, trairile sunt diferite pentru fiecare om in parte. Ne bucuram intr-un fel aparte, plangem diferit, ne adunam fortele si o luam de la capat, fiecare in ritmul si in regia proprie.

Opapa are o poveste de film: Nascut la Tulcea, in 24 august 1908, a copilarit alaturi de parintii sai si de surorile sale (a avut si un frate, care din pacate a murit, copil fiind, inecat) la Constanta. A terminat celebrul liceu Mircea cel Batran din Constanta, apoi a studiat la Politehnica din Bucuresti. A intalnit-o pe Omama (nascuta in Polonia germana si proaspat ajunsa la Bucuresti) si a fost o relatie cum rar poate exista, presarata cu o viata boema interbelica, apoi au urmat anii tulburi de razboi, in care bunicii mei au ajuns in Transnistria, in lagarul de la Moghilev, unde bunicul a salvat zeci de tineri aflati in drumul fara de intoarcere spre lagarele de exterminare…apoi, dupa 4 ani de lagar a urmat o noua viata, de aceasta data la Braila, oras in care s-a nascut mama, la 16 august 1946 si unde bunicul a fost inginer sef la cele doua laminoare iar bunica a condus cu o mana mereu inmanusata o casa plina de viata, ca o adevarata doamna stilata, pana in ultima zi a vietii sale, in vara lui 1977.

Amintirile mele cu bunicul sunt multe: de la povestile pe care mi le citea cu intonatie si cantecele inventate ad hoc si pana la plimbarile pe bulevardele din Campina si Braila (ai mei ma aduceau aici in vacanta mare de vara) si pana la cumparaturile de toate felurile – bunicul imi lua absolut tot ce vroiam, pana si o crema de ghete pe care mi-am dorit-o la un moment dat, pentru ca imi placea cum arata ambalajul.

mama, tata, Opapa si Omama la Campina

Imi amintesc de mesele noastre in familie, de filmele ciuntite de comunisti pe care le vedeam impreuna la TV, de polemicile in care se lansa, impreuna cu mama si tata si cu mamaie, de felul lui bland de a fi si de acel calm mai rar intalnit la un om.

De cate ori am un moment mai greu in viata ma refugiez in copilarie. Psihologii ar spune ca este ceva normal. Dar pentru mine este si va ramane perioada cea mai frumoasa din viata mea, in care credeam cu naivitate ca totul este minunat in jurul meu. Poate ca acesta este si motivul pentru care profesez intr-un domeniu care trebuie sa fie mereu ca intr-o revista si imi incarc de aici bateriile atunci cand cele mai vechi, din copilarie si pre adolescenta sunt pe terminate.

Astazi il aniversez pe Opapa cu cele mai frumoase amintiri si cu sansonete din perioada interbelica.

La multi ani, Opapa, oriunde esti tu acum!

Surse de inspiratie foto: arhiva foarte personala